Uncategorized

Doamna Silvia

Era primavara. Natura parca dantuia intr-o adevarata nebunie de energie, verdeata, miresme si culori. Asa si noi copiii, nu ne mai saturam de alergat de colo colo prin padurea bunicilor.
Aerul caldut ne dadea forta si o dorinta nebuna de a zbura. Dintr-o data am simtit o durere teribila in partea dreapta, totul se invartea cu mine. Nu stiu ce mi s-a intamplat, dar m-am trezit trei zile mai tarziu la spital. Am deschis ochii si am privit destul de confuza in jur. Doua fetite cam de varsta mea imi zambeau cu gura pana la urechi. Una mi-a spus simplul; „bine ca te-ai trezit, ma duc sa-l chem pe tati” si a iesit grabita pe usa inalta de lemn. S-a intors in cateva minute cu un barbat in halat alb, la fel de zambaret,
Mi-a controlt pulsul, dupa care mi-a zis:
– Acum ca te-ai trezit, trebuie sa le multumesti celor doua asistente care te-au pazit si sa te joci cu ele vreo doua saptamani.

Zambetul lor contagios m-a facut si pe mine sa zambesc, iar perspectiva nu parea deloc neplacuta. Am incercat sa ma ridic, dar am simtit o durere destul de puternica in partea dreapta a abdomenului. M-am uitat intrebatoare catre barbatul din fata mea.
– Nu e mare lucru, a trebuit sa iti scoatem apendicita. Singura prblema a fost fost cand nu ai vrut sa te mai trezesti dupa anestezie, in rest totul o sa fie bine.
A chemat o asistenta care mi-a scos perfuzia si m-a ajutat sa ma ridic. Am facut cativa pasi, urmarita ideaproape de cele doua fetite, dupa care m-am asezat din nou in pat. Am primit si o cana cu lapte, pe care am baut-o imediat. Pana seara, deja vroiam sa explorez spitalul, dar mi s-a spus sa nu exagerez dupa pozna cu dormitul trei zile.

M-am jucat cu cele doua fetite in pat pana cand a venit o femeie si le-a luat la culcare. Toate jucariile aduse la mine in salon au ramas acolo. Asistenta a venit si a inchis lumina, mi-a spus sa las joaca si sa ma culc. M-am asezat in pat si priveam pe geam la becul de afara care lumina camera destul de bine si mi-am spus ca l-as mania pe Dumnezeu sa las teancul de jucarii sa stea degeaba, cand am suficienta lumina. Si am avut grija sa nu il manii …pana spre dimineata cand am adormit.

Medicul care ma operase locuia cu familia in incinta spitalului, iar cele doua fetite zambarete erau fiicele dumnealui. Spitalul avea un parc foarte frumos, iar ele erau stapanele parcului. Fiecare copac sau boschet ascundea o taina, fiecare bancuta avea o poveste. Exista chiar un loc de joacam cu doua leagane si un balansoar. Cand mi s-a permis sa ies din salon, am aflat toate aceste lucruri, plus multe altele. Acolo am vazut pentru prima data acei arbusti decorativi ale caror ramuri cresc in jos, aratand ca niste umbrelute deschise. Toata ziua ne jucam la umbra lor, ferite de privirile indiscrete.

Timpul trecea, eu ma simteam bine, dar nu venea nimeni de acasa dupa mine. Nu am intrebat nimic, ma gandeam ca poate nu au trecut prea multe zile.
Intr-o zi le-am intrebat pe noile mele prietene cine m-a adus la spital.
– Ai venit singura cu salvarea, nu era nimeni cu tine.
M-a intristat raspunsul, dar am continuat sa ma joc ca si cum nimic nu s-a intamplat.

A doua zi am fost anuntata sa merg la poarta, aveam un vizitator. Aproape am alergat, eram nerabdatoare sa vad pe cineva de acasa. Nu am zarit pe nimeni. Am intrebat portarul de ce m-a sunat. Mi-a spus ca ma cauta o doamna. Am cautat cu privirea pe cineva cunoscut si am zarit-o pe doamna Silvia, doamna mea draga de la cercul micilor fizicieni. Nu pot spune ca eram dezamagita, doar ca nu pe dansa o asteptam. In mana tinea o sacosa rosie, pe care mi-a dat-o timid.
– Ti-am adus ceva ce stiu ca iti place, un caiet de desen si doua cutii de culori. Nu am stiut ce ai voie sa mananci, dar daca vrei ceva iti aduc maine. Ai voie orice?

Desigur, habar nu aveam ce am voie si ce nu, dar cand am auzit cuvantul „orice” am simit o revolta a simturilor care strigau in gura mare: „cozonaaaac”, asa ca am pronuntat cuvantul magic. A zambit, mi-a spus ca va reveni a doua zi si a plecat. Am privit-o cum s-a urcat pe bicicleta si s-a indepartat usor.
Asa cum a promis, a doua zi a revenit cu un cozonac mare si pufos, abia scos din cuptor, pe care l-am mancat sub copacei impreuna cu noile mele prietene. In fiecare zi revenea si imi indeplinea o dorinta. In fiecare zi o intampinam cu un desen, in care ii puteam spune ce simteam pentru ea dar nu indrazneam sa rostesc cuvintele. Lua fiecare desen, il punea cu grija in geanta si pleca pedaland usor. In fiecare zi pedala 16 km ca sa viziteze un copil care nici macar nu era al ei. Nu m-a intrebat niciodata nimic despre cei de acasa, nici eu am intrebat-o daca stie de ce nu vin.

Se apropia timpul de plecare si nu venea nimeni sa se intereseze de mine. Nu stiam nici cum voi ajunge acasa. Acest lucru ma ingrijora oarecum, dar ma gandeam, daca nu vine nimeni sa ma ia, pot ramane cu fetele domnului doctor.

Intr-una dn zile am fost anuntata sa merg la poarta, ca sunt cautata de doua doamne. Cand am ajuns acolo am vazut-o pe maica-mea si pe sora ei. Am schitat o imbratisare, dar bratele lor au ramas inerte. M-am retras. Nu o mai vazusem pe maica-mea de aproape un an. O studiam si incercam sa ghicesc de ce a venit. Nu a trecut mult timp si am aflat, cand a luat-o pe matusa mea la intrebari:
– Ai zis sa vin ca moare, dar mie m se pare ca e bine.
– Asa mi se pare si mie, dar asa a zis doctorul ca e grav.
– De ce nu ai intrebat clar? M-ai facut sa fac atata drumul degeaba.
– Pai…cam asa e, dar uite, ne mai vezi si pe noi.

Din vorba in vorba s-au indepartat de mine, s-au urcat intr-o masina si duse au fost, lasandu-ma si pe mine si pe doamna de la poarta mute de uimire.

In ziua aceea nu a venit nici doamna Silvia. Nici in urmatoarele. Poate le-a vazut si a crezut ca nu mai era necesar sa vina. Dar tare mi-as fi dorit sa revina. Aveam o multime de desene pentru dansa.
In urmatorele zile, domnul doctor m-a chemat sa ma intrebe daca stiu unde stau. I-am spus ca stiu localitatea, dar nu stiu cum sa ajung acasa de la spital. Mi-a spus ca ma va duce cu salvarea pana unde ii spun eu. A sunat pe cineva si un barbat in varsta a intrat in cabinet. Am asteptat pe hol cat timp au vorbit cei doi. Cand a iesit, mi-a spus sa ma pregatesc ca ma duce acasa.

Am mers in salon, nu stiam ce sa strang, tot ce aveam era pe mine, mai aveam creioanle colorate, desenele pentru doamna Silvia si cateva foi pentru desen care isi asteptau cuminti randul sa fie mangaiate de culori vii si de sufletul uni copil care nu stia se exprime asa multe prin cuvinte, in rest nimic.
Mi-am luat la revedere de la parc, de la prietenele mele, de la toti cei pe care ii cunoscusem. Imi faceam griji ca va veni doamna Silvia, dar nu stiam cum sa o anunt ca plec acasa. Doamna de la poarta mi-a promis ca ii va trimite vorba sa nu mai vina.
Am urcat in masina salvarii si am plecat spre casa. Soferul tacut, ma facea sa ma simt putin stinghera, dar ce mai conta, mergeam acasa. Cand am ajuns intr-un loc cunoscut, i-am spus ca acolo locuieste o matusa. Fara prea multe vorbe a oprit masina, a deschis usa si mi-a spus ca pana acolo trebuia sa ma duca. Am coborat cu sacosica in mana si m-am indreptat spre poarta matusii, care nu a parut prea incantata sa ma vada. Ea venise si la spital cu maica-mea. Incercam sa ma uit dincolo de ea, poate mama era inca la ea, dar ea s-a infipt in fata mea si m-a luat la intrebari.
– Ce e cu tine aici?
– Pai, m-a adus salvarea.
– Du-te acasa, noi trebuie sa mancam.
– Pei, uite, stau la poarta.
– Nu. Pleaca!
Eu nu am plecat, am ramas la poarta. Din cand in cand, prindeam in maini doua uluci de la gard, ma ridicam pe varfuri, imi bagam nasul printre ele si strigam:
– Ati terminat? Pot intra
– Nu, pleaca de acolo.
Dupa cateva incercari, am decis sa plec. Din cate am vazut eu printre uluci, nici maica-mea nu era acolo.
In cele din urma am plecat. Am avut de mers vreo doi km. Cand am ajuns acasa m-a intampinat matusa.
– Ai venit?
– Da.
– Cand?
– Acum.
– Bine.
– Ma duc sa ma culc.
– Treaba ta.
M-am dus in casa si m-am culcat. Eram obosita. Eram trista. Imi lipseau prietenele de la spital, zambetele celor de acolo si surprizele doamnei Silvia.

Poate si dansei ii lipseau desenele mele.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s