copilarie

Craciunul

In fiecare an, saptamani intregi inainte de Craciun, oamenii aleraga disperati sa se aprovizioneze pentru masa de Craciun, golesc rafturile hypernarketurilor intr-o disperare lipsita de sens. Cantitati enorme de carne, fructe, dulciuri, bauturi de toate felurile, produse de panificatie sunt depozitate, sa fie acolo…in caz de….in caz de ce?

Habar nu am…
Nu am inteles niciodata exact.
In urmatoarea saptamana dupa Craciun sunt aruncate produsele care s-au deteriorat si refacut stocul atat de necesar. Nimeni nu se gandeste sa imparta cu cei pentru care nu vine niciodata Craciunul, chiar daca Craciunul este prin excelenta sarbatoarea care ne invata sa daruim.
Limitarea bunatatii si generozitatii doar la cei dragi, sau cei fata de care avem obligatii limiteaza esenta Craciunului.
Craciunul a devenit si o sarbatore a opulentei si risipei. In fiecare an raman tone de daruri inutile nedespachetate, care sunt aruncate intr-un pod sau o debara, tone de jucarii cumparate copiilor care nici macar nu pot intelege de ce cu alte ocazii nu pot primi la fel de multe, asa ca incep sa se dea cu fundul de pamant.

Asa cum exista o banca de alimente pentru cei in nevoie, de ce sa nu existe si o banca a cadourilor inutile, nedorite de catre unii si valoroase pentru altii. Bucuria de a imparti cu altul, chiar si un cadou de care nu ai nevoie, mancarea in plus, care tinuta prea mult ajunge la groapa de gunoi, asta ar trebu sa fie Craciunul.

Vorbele mari, mancarea si bautura in exces nu sarbatoresc nimic.
Toate excesele nu isi au radacinile in ritualurile crestine, nu au nimic in comun cu acestea, mai degraba au o legatura foarte stransa cu ritualurile pagane. Oricum, traditiile de Craciun sunt pline de ritualuri si supersititii care nu au legatura cu crestinatatea.
Cand eram copil si trebuia sa locuiesc pe la rude, nu exista o zi in care sa nu mi se reaminteasca ca sunt tolerata si ca nimic nu imi apartine. Chiar daca exista un brad frumos in casa, mi se spunea clar ca nu e pentru mine.
Atunci, mintea mea de copil cauta solutii. Mergeam in padurea bunicilor unde ne jucam tot timpul, alegeam o creanga de salcam care semana oarecum a brad, o duceam in pod si o pregateam pentru Craciun.
Pomul meu de Craciun din pod nu avea globuri sclipitoare sau beteala, dar era pregatit cu drag, timp de mai bine de o luna. Fiecare crenguta era trecuta prin aracet, dupa care presaram gris sau malai luat din camara. Cand totul era uscat, o pictam cu tempera verde. Impodobem “bradutul” cu diverse ornamente facute de mine din tot felul de hartii, hartie creponata sau celofan de la buchetele de flori. Impachetam frumos dropusurile trimise de maica-mea lunar, pastram ce mai primeam ocazional si faceam cadouri pentru verii mei.

In semi-intunericul din pod, langa pomul de Craciun facut dintr-o creanga de salcam, alaturi de verii mei, petreceam cel mai bogat Craciun. Ei veneau cu buzunarele pline din casa, asa ca aveam mai mult decat ne trebuia. Nu ne observa nimeni lipsa, in casa se bea si se manca pana cand nu mai stiau ce e cu ei, in pod se sarbatorea Craciunul, invatam sa ne pese unul de altul si sa daruim.
Unchiul meu stia despre secretul pomului de Craciun din pod, dar nu l-a spus nimanui. Uneori mai aducea cate o cutie cu bunatati ai pretindea ca a uitat-o acolo. Noi stiam ca nu era asa. Surprizele s-au terminat cand aveam 11 ani. De ultimul Craciun si-a dus fiul nou nascut la cimitir.

Il priveam dintre nametii de zapada cat gardul cum mergea cu micul sicriu pe umar. Era aproape cocosat de durere. In mana tinea o lopata. Baietelul nascut mort nu era insotit de preot sau de vreun alai mortuar. Nu stiu cum i-a sapat groapa, era un ger cumplit. S-a intors acasa seara tarziu, a spus doar ca acum este in grija bunicii, nu a mai vorbit cu nimeni cateva zile.

In prima zi a vacantei de vara a plecat sa aiba grija de baiatul lui. Baiatul lui cel mic avea trei ani. Nici nu intelegea ce se intampla.
L-am auzit spunand ca prin vis:
– Ce bine ar fi sa fie si tati cu noi sa vada atata lume in curte..
Ma uitam la sicriu, ma uitam la lume si nu intelegem mare lucrum aproape ca ii dadeam dreptate.

Tot universul nostru s-a prabusit, toti eram ai nimanui. Bunicii parca nu mai erau bunicii nostri. Erau niste stane de piatra care deveneau irascibile cand le deranjai. Din ziua aceea am ramas toti cinci: copiii lui noru-ta.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s